luni, 15 octombrie 2012

Devenim sau nu devenim cu toţii niste purligari?

Porumbei la odihna amiezii
Perspectiva iernii care pentru unii devine neplăcută din cauza gândului că veniturile ar putea deveni insuficiente pentru a plati caldura necesara mai ales în condiţiile creşterii preţului la combustibili şi la enegie, mă duce cu gândul la acei purligari de odinioară. Textul de mai jos, în care e aratat cine erau purligarii şi faptul că ca unii purligari câteodata faceau mici infracţiuni ca sa aiba casa-masa  pe socoteala statului în timpul iernii-imi aminteste de o poveste sibiana, o povestire din ,,folclorul'' sibian:
Pe vremuri, pe la începutul anilor şaptezeci, când încă mai existau ,,urme ale mandatarilor'' în economia socialistă, iar ,,spiritul omului nou'' nu fusese întronat, era un anume Doru Schiau care avea o buză de iepure, avea un defect de vorbire şi care era o mica(mare?) o ,,lichea socialistă'' fara serviciu şi era mai mereu mai mult prin puşcării. Pentru ,,eradicarea lichelelor socialiste care nu muncesc'', studioul cinematografic oficial facuse un reportaj  despre ,,femeile de noapte'' si despre acest Schiau asta care le spusese la băşcălie reporterilor ca locuieste ,,la unchiu-n gara''. Aşa cum era moda atunci, reportajul era difuzat la Jurnalul de Actualităţi înaintea fiecarui film de la cinematoograf, iar tipul după ce-şi vindea biletele luate ca sa le vândă la  supra preţ, intra la film ,,şi-i înfiera cu mânie proletara'' pe cei de pe ecran. Circ fără bani. Nu avea serviciu era ceea ce s-ar numi azi unul fara de casa, nu avea nevoie de serviciu, pentru ca-zicea el- ,,are o mie de prieteni care îi dau cite un leu pe lună'' şi nu-i trebuie salariu. Se spunea ca părinţii lui, sasi de origine, emigrasera şi el nu voise sa-i urmeze in Germania. De Vest. Că pe atunci numai acolo era bine in Germania. Astfel că miliţia mai mereu îl ,,agăţa'' în urma raziilor făcute prin gara şi speluncile mai deochiate încât era era mai tot timpul prin puşcărie... In vremea aceea miliţia şi statul te obliga sa ai un serviciu, un loc de munca, să te ţină ocupat, ca sa stie de unde sa te ia daca trebuie, să nu-ţi umble capul la ,,prostii''.
Şi într-una din desele ,,externari'', acest Doru Schiau arătând spre un cui bătut în perete, cică le-ar fi spus celor care rămâneau: ,,Băi să aveţi grijă de cuiul ăsta, ca am nevoie de el când mă întorc''

Colaboratorul nostru în materie de povestiri rupte din viaţa Sibiului interbelic, dl. Zoltan Kalmar, a „comis-o” din nou în paginile Tribunei Weekend. Adică, a venit cu ceva nou. Şi interesant, în acelaşi timp. Pentru că e vorva, în cele ce urmează, despre purligari. Ştiţi expresia. „Bă purligarule!”. Şi pun pariu că 98 la sută dintre cei care au folosit-o sau o folosesc habar nu am ce înseamnă. După ce veţi lectura cele spuse de dl. Kalmar, veţi fi mai bogaţi. Cel puţin cu sensul unei expresii.
„Erau o pătură socială deosebită a Sibiului. O mână de oameni, care aparţineau imaginii oraşului la fel ca Podul Minciunilor sau Turnul Sfatului. Numele lor deriva din francezul „ pour la gare” (pentru gară), deoarece ei erau hamalii care lucrau pe cont propriu, transportând bagajele călătorilor sosiţi de la gară, cu trenul, cărându-le în orice parte a oraşului. Aceste lucruri se întâplau pe vremea când taxiuri nu prea existau în oraş, birjele erau repede ocupate de mulţimea călătorilor sosiţi, tramvaiele nu circulau în direcţia unde dorea să meargă călătorul, rămânând astfel... purligarul, care era tocmai la îndemână. Nu exista bagaj, cât de greu să fie, pe care un purligar să nu fi fost în stare să-l care la orice distanţă.

Ei şedeau, cât e ziua de lungă, pe scările părţii dinspre Piaţa Mică a clădirii aflate lângă Turnul Sfatului, care a fost cea mai veche primărie a oraşului, unde se află azi magazinul Billa. Îmbrăcămintea lor era din bucăţi de saci de zahăr pe care le croiau ei şi o legau la mijloc cu sfoară. Erau oameni paşnici, care trăiau din munci ocazionale. Executau orice muncă fizică, pe care o făceau conştiincios. Foarte rar îi vedeai beţi, iar dacă te întîlneai cu vreunul noaptea, puteai să mergi mai departe liniştit că nu se lega de tine, iar dacă îi cereai ajutor, te asculta fără ezitare. Niciodată nu se băteau între ei, cunoşteau foarte bine legile şi regulamentele, nu au comis infracţiuni, dar unii dintre ei şi-au permis să comită iarna câte o contravenţie mică, „beneficiind” astfel de „locuinţă”, mâncare şi căldură în arestul poliţiei, în schimbul cărora erau folosiţi la curăţenie sau alte munci mărunte.

Alţii, tot în zilele friguroaase ale iernii, se aşezau pe gratiile aflate pe trotuarul atelierului de cofetărie din subsol al cofetarului Ganther, unde se lucra noaptea. Prin gratii ieşea căldură. (Această cofetărie se afla pe strada Avram Iancu vizavi de clădirea şcolii. Astăzi nu mai exisată).

Istoricul sas Carl Göllner scrie în cartea sa, „Siebenbürgisch-sächsisches Heimatbuch”, (Cartea patriei transilvano-săseşti), că tranportul bagajelor nu era ocupaţia principală a purligarilor. Ei erau şi „filosofii” oraşului, care discutau despre rostul şi vremelnicia vieţii. Au dispreţuit viaţa comodă, înstărită a micii burghzii. În general erau între ei oameni raţionali, ba chiar inteligenţi, adesea cu obiceiuri ciudate. Era cunoscut între ei unul cu numele Wachsnecker care vorbea în sensul strict al cuvântului şapte limbi, având odată slujbă în diplomaţie. Şi-a creat renumele printr-o faptă ciudată, prinzând un şobolan, i-a rupt capul şi l-a mâncat. Un cunoscut de al lui, cu relaţii, l-a recomandat pe post de translator la tribunal. Pentru această slujbă era obligat să se îmbrace în costum adecvat. Dar nu a suportat mult timp aceast serviciu, părăsind-ul cu următoarele cuvinte : „De ce să înghit eu praful actelor, când aici pot să respir aer curat ?! „. Alt membru renumit al acestei societăţi a purligarilor era poreclit Priculici şi se distingea în tăiatul lemnelor, sau lustruirea încălţămintei şi ca hamal. Şi-a procurat la un moment dat o flaşnetă, folosind-o cu mult simţ artistic şi aducându-i un venit serios. Dar un atac cardiac i-a curmat viaţa pe stradă. În buzunarul lui s-au găsit 200 de guldeni (bani olandezi).

Societăţii purligarilor i-au pus capăt schimbările politice după anul 1945, ca şi prostituţiei legalizate, având ca rezultat răspândirea bolilor venerice şi nu în ultimul rând a violurilor.

Trecură câţiva ani, când într-o zi, un bărbat bine îmbrăcat bate la uşa locuinţei noastre. A căutat-o pe mama. Îl priveam nedumeriţi: oare cine o fi şi ce doreşte?. Dar, începând vorba, ne-a povestit că odată şi el a fost purligar şi într-o zi friguroasă de iarnă a dus bagajul mamei, care sosise tocmai cu trenul. Ajungând acasă mama l-a plătit cum se cuvine, l-a servit cu un pahar de rachiu şi cu o farfurie de ciorbă caldă. După ce a povestit cele întâmplate, ia înmânat mamei un buchet de flori. În continuare ne-a spus că după descompunerea acestei „societăţi”, s-a înscris la facultatea de drept, doreşte să fie avocat şi va apăra drepturile celor săraci.

Întrebându-l că ce sentimente îl cuprind când se gândeşte la vremurile trecute, a răspuns cu un proverb latinesc: „Tempora mutantur et nos mutamur in illis.” (Timpurile se schimbă şi noi ne schimbăm cu ele).”

Sursa : http://www.tribuna.ro/stiri/tribuna-de-weekend/cine-erau-purligarii-57257.html